METROUL IMAGINILOR

de Andrei Vocurek

Ma scol dimineata, ma duc la metrou,
Voi stiti ce-i acolo, nimic nu e nou...

Nu sunt un utilizator zilnic al acestui mijloc de transport in comun, asa ca nu sunt foarte in tema cu ceea ce se intampla acolo jos. Rar, sunt nevoit sa renunt la transportul de suprafata in favoarea zonei underground. Am acel sentiment de lipsa de aer si caldura insuportabila. Nu consider ca o fobie neplacerea, dar nici bine nu imi este.

Prefer de zeci de ori sa merg pe jos, daca RATB-ul este foarte aglomerat. Iar metroul este ultima varianta, desi de fiecare data calatoria este insotita de un pitoresc urban.

Oameni, multi oameni, pungi, sacose, transpiratie, ziare, cersetori, miros de pisat. Alt Univers.

Citisem mai acum o vreme un text scris de cineva intr-un program al teraselor bucurestene, un text despre sacosa si pungile la romani. Observase foarte pertinent aspectul acesta, al indivizilor umani romani de a transporta permanent o sacosa, in care este foarte posibil sa fie o alta punga sau sacosa. Si ce m-a distrat cel mai tare, nevoia romanului de a avea sacosa la el in caz ca se da ceva pe undeva. Reminiscenta a anilor pre'89.

Si trec mai departe si cobor scarile, rulante sau nu, si ajung acolo jos. Din fericire nu sunt genul de personaj care tot timpul ii fixeaza pe cei din jurul sau, dar acolo jos din lipsa de altceva mai interesant de facut, urmaresc moace interesante. De la distanta. Pentru ca nu citesc ziarul de ieri. Sau vreo revista. Doar stau undeva si privesc catre ceilalti. Studiez oamenii ce par interesanti sau privirea mi se indreapta catre cei ce vor sa para interesanti.

Rockeri pletosi, baieti de baieti, pensionari, muncitori, copii, pierde-vreme, rude de la tara, smecheri de Capitala, cersetori, functionari, saraci, bogati, tineri, unde te uiti, stanga-dreapta, inaintea si in spatele tau, tot felul de personaje, mai mult sau mai putin interesante. Fiecare cu gandul sau, fiecare cu ziarul, cartea sau telefonul mobil, fiecare vorbind cu cineva, fiecare trebuie sa ajunga undeva. O lume comuna, dar fiecare isi drumul sau pana la statia dorita, cu peronul pe stanga sau dreapta. Exact ca in politica, nu exista cale de centru, ca o paranteza referitoare la mizeriile prezente in ziare, inchid paranteza.

Cum spuneam, rar se intampla sa merg cu metroul. Acum cateva zile, cobor la metrou, caldura mare, sila si miros de fiare calde si sudoare. Obosit ma asez pe unul din spatiile de pe bancile rosii din ultimul vagon. Destul de liber vagonul. Prin ochii in ceata, obositi dupa multe focalizari cu o ora inainte, ma uit la o familie asezata intr-o scara a magarului pe banca din fata. Sunt sigur ca erau din provincie, veniti la rudele din Bucuresti. Oameni simpli, chinuiti de munca, impreuna cu copii lor. Copii, cei 3 copii, aveau varste de vreo 14 - 15 ani, cei mari, si cel mic de dus in brate inca. Erau in total 7 persoane inghesuite pe bancheta rosie. Card-ul aparatului era plin, iar eu prea moale pentru a mai sterge un cadru ca sa le fac loc si lor. Imaginea lor mi-a ramas insa pe retina. Cei 4 adulti si 3 copii, in spatele unui damb de genti de rafie, papornite, observau noul Copii cei mari, imbracati 'a la oras', cu mobilele de gat, nu pareau deloc rupti de realitatea pe care o traim si noi. Desi... Metroul era ceva nou, inedit, aveau capetele girofar. Urmareau fiecare lumina in tunel, fiecare statie in care oprea trenul, fiecare sunet al usilor. Erau fascinati, iar tatal lor, trecut pare prin lumea underground de multe ori, cunoscator deplin, le explica treaba cu trenul de sub pamant. Iar sotia,cumnata si soacra, banuiesc, pentru ca semanau puternic cele 3 femei, mi-au dat impresia de femei muncite la camp, care ar fi vorbit continuu taca-taca-taca, taceau. Urmareau. Vedeau. Nu intelegeau ce se intampla in jurul lor, dar nu ar fi indraznit nici in ruptul capului ca comenteze sau sa intrebe ceva pe barbatul prezent cu ele. M-au impresionat foarte mult ochii acelor copii, curiozitatea lor, uimirea lor. Metroul exista de mai mult de 20 de ani, iar pentru ei era ceva incredibil.

Ma mai gandesc acum la ceva, ma gandesc la cei ce nu au mai mers cu metroul sau RATB-ul de ani de zile. Pierd ceva, pierd legatura cu cei de simpli, pierd comunicare. Ma refer, cred ca ati inteles, la cei care se plimba numai cu masina personala. Nu e o invidie, nu ma intelegeti gresit. Transportul de masa are un avantaj major pentru cei ca mine, iti ofera posibilitatea de a studia socio-transportul. Metroul este un mijloc de transport al tuturor.

Prieteni care sunt nevoiti sa mearga cu metroul zi de zi au gasit o metoda de comunicare tacuta cu cei din jur. Dimineata si seara la intoarcere sunt foarte multi pe aceeasi ruta, au inceput sa se cunoasca din vedere, sa se salute in tacere dand din cap sau prin priviri. Iar eu ii cred. Socializarea fiind o caracteristica a speciei umane, indiferent de modul de comunicare.

Zona underground are o alta cultura, nu este o subcultura cu siguranta, este un alt mod de a privi lumea, de jos in sus, simplu. Nu de sus in jos, asa cum sunt ei priviti.

Am ajuns in statia Gara de Nord, peronul pe partea dreapta, si am urcat spre cer cu scarile rulante. Drumul meu de fier a continuat... Personal 3003 este evolutia... alta poveste, alte drumuri, alte vise si idealuri.


Metroul dezvata mereu de visat...


OBS:
Am folosit cateva versuri adaptate din "Romania is my country" de Vama Veche.

Voi aprecia foarte mult eventualele voastre comentarii. Va multumesc.

din proverbe turcesti:
Mai bine sa-ti lipseasca ochii decat spiritul.